Despre voluntariat

Dragi prieteni,
Saptamana aceasta am stat si m-am gandit ce inseamna sa lucrezi ca medic rezident, cum imi imaginam ca va fi atunci cand eram pe bancile facultatii si cum am descoperit de fapt alaturi de colegii mei aceasta meserie.
Stand de vorba cu colegii mei mai mari dar si cu cei mai tineri, dincolo de imaginea de ansamblu a unei meserii ca oricare alta ( in care te trezesti in fiecare dimineata sa mergi la serviciu, un serviciu despre care se tot repeta ca te solicita mult si ca este …nu foarte bine platit ) am realizat ca viata de medic rezident este de fapt si o descoperire de sine si ca fiecare dintre noi a fost de-a lungul anilor modelat intr-un mod particular de ceea ce presupune “rezidentiatul”.
Cand am intrat prima data in spital sub titulul de “medic rezident”, imi amintesc si acum, aveam o emotie parca mai mare ca la un examen. Intrasem de-a lungul anilor ca si studenta de multe ori in diverse spitale pe diverse sectii insa parca nu eram cu adevarat pregatita pentru intalnirea cu “pacientul”. Pana atunci nu existau bolnavi ci boli, clasificari, tabele, medicamente, informatii multe, exacte si la obiect. Am intrat intr-un salon, am stat de vorba cu copii si cu parintii acestora ( imi amintesc ca am facut-o intr-un mod stangaci) si inca din primele zile, urmarind medicii din jurul meu, am invatat o lectie …si anume ca pacientul se trateaza si cu sufletul. In facultate nimeni nu te invata cum sa relationezi cu oamenii, cu pacientii, cu cei care vin la tine sa ceara ajutor, cu cei care isi pun bazele in tine si care nu asteapta de la tine ca medic sa le dai rezultatul unei analize sau sa pui un diagnostic si atat, ci care asteapta de la tine un sprijin, intelegere, ajutor. Am inteles atunci ca nu e de ajuns sa prescrii un medicament pentru a trata.
Urmarind medicii din colectivul cu care am astazi sansa la lucrez, am observat cat de mult conteaza sa se creeze o relatie de incredere intre tine ca medic si pacient, cat de mult conteza timpul petrecut cu bolnavul, timp care din nefericire nu este niciodata suficient si oricat am dorii noi sa il oferim nu reusim intotdeauna. Suntem nevoiti sa sacrificam din acest timp pentru ca sa ne ocupam in mare parte de birocratie.
Nici o zi nu seamana cu alta, esti intr-o continua miscare, inveti in fiecare zi ceva, esti nevoit sa te documentezi in fiecare zi si totodata zilnic noi ca medici influentam intr-un fel viata pacientul iar acesta pe noi la randul sau. Am rugat-o odata pe o pacienta sa imi scrie cum a vazut ea experienta ei prin care a trecut de cand a fost diagnosticata la noi in clinica si pana in prezent. Eram curioasa sa vad cum se percep lucrurile de parea cealalta a baricadei, mai ales de la o fata de numai 12 ani …si am inteles ca intr-un fel in momentul in care pacientul intra in spital incepe de fapt sa mearga pe un drum alaturi de noi. Drumul nu este intotdeauna usor, nici drept, dar mereu trebuie sa fie parcurs impreuna, cot la cot medic cu pacient. Undeva fara sa vedem se creeaza o legatura.
Fiecare zi e o zi cu emotie, lucrand printre copii, cel mai mare beneficiu este sa reuseti sa primesti de la acestia un zambet, o imbratisare. Copii sunt cei mai puri, cei mai curati, din punctul meu de vedere sa ajungi la inima unui copil este un lucru important. Copii ma uimesc zilnic. Uneori invat eu de la ei si consider ca din experientele lor multi au de invatat.
Viata de rezident inseamna multe: inseamna a invata si a te lasa invatat, inseama a lucra, a comunica, a intelege, a gresi de multe ori si a fii corectat… dar inseama si a creste nu numai profesional cat si ca om, inseamna a descoperi si a te descoperi. Inseamna a merge in fiecare zi la serviciu (ca toti de altfel), a trai experienta zilei si la finalul acesteia a trage linie si a te intreba: Cine sunt eu astazi? Cine imi propun sa fiu de maine?
Ana-Maria Geanta – medic rezident neurologie pediatrica, voluntar NEUROCARE