De fiecare dată când un copil vine la spitalul nostru, sunt multe lucruri pe care le observi la prima intalnire…din punct de vedere uman şi medical. De ce Darius mi-a atins sufletul? Pentru că ochii lui tot timpul zâmbesc. Poate doar în urma crizelor epileptice se umbresc pentru o scurtă vreme. Chiar dacă, de obicei, fiecare criză epileptică înseamnă ştergerea progreselor făcute cu mult exerciţiu, copilul acesta de doi ani iţi dăruieşte din priviri maximum de afecţiune şi speranţă.
La patru luni de viaţă, Darius intră în status epileptic undeva într-un sat din Dâmboviţa. Asta înseamnă că a convulsionat mai mult de 15 minute şi viaţa lui se putea sfârşi atunci. A ajuns la Bucureşti, în spitalul nostru investigaţiile arătând că suferise un accident vascular cerebral hemoragic cu hemipareză dreaptă. Este o boală genetică, având în vedere că unul din bunici a avut accident vascular la 4 ani? Investigaţiile pe aceasta linie costa foarte mult.
Noi ne-am străduit în spital să desluşim cât mai mult din ceea ce ar putea să îi rezerve viitorul lui Darius. Dar dorinţele noastre de a-l ajuta se izbesc inevitabil de acelaşi obstacol – e prea scump să ai un copil bolnav. Preţul sufletesc nu ajunge. Astfel că trebuie să ne mulţumim cu a-l ajuta să nu mai facă crize epileptice (cu trei medicamente anticonvulsivante) şi cu kinetoterapie pentru piciorul şi mâna dreaptă.
În momentul ăsta ochii lui vorbesc mai mult decât o mie de cuvinte, el dorind să meargă (acum doar cu ghete ortopedice – prea scumpe pentru ca părinţii să i le procure la timp), să se joace, să fie sănătos, acasă.
De aproximativ 2 ani, trăiesc el şi mama lui, mai mult în spital. Noi îl vedem mai mult decât toată familia sa.
0 Comments