De fiecare dată când vin acasă, sun scurt la uşă, gândindu-mă că poate baieţelul meu doarme; dar de cele mai multe ori îl aud chiuind şi spune: Bibi (adica bona lui), a venit mami! Aduc camionul! Când intru în casă, el mă întâmpină vijelios călare pe betoniera-jucărie şi incepe să spună repede, sărind peste multe din cuvinte, că a facut boacăne…şi mi le înşiră într-un suflet…are doi ani şi jumătate.
În sufletul meu urcă lacrimi şi-mi spun: Doamne, îţi mulţumesc!Imediat gândul îmi fuge către mama lui George, sau a lui Darius, sau a Cristinei, sau a Ionelei…(copii care vin în spitalul nostru) şi nu pot să nu mă intreb: de ce ele nu au acelaşi noroc? De ce trebuie să fie copiii bolnavi? Cărui scop divin ar putea servi o suferinţă de copil?
Poate că nu voi reuşi să înţeleg niciodată asta, însă în căutarea unui răspuns pot incerca să învăţ cum e să fii mamă…de la ele! Ceea ce voi scrie acum este un umil exerciţiu de admiraţie pentru nişte femei, care nu contenesc în a mă uimi. Ele aşteaptă cu atât de multă speranţă în ochi, de fiecare dată când ne vedem, un semn că viitorul va fi altfel decât prezentul. De cate ori poate, şi-au văzut cu ochii sufletului copiii mergând la gradiniţă, sau la şcoală în prima zi, sau cu coroniţa pe cap la serbare, spunând poezii sau suflând în lumânările de pe tort? De câte ori şi-au văzut copiii dormind şi realitatea părea ireală? În inima lor dor întrebări; mi le mai adresează uneori, dar ştiu că nu se aşteaptă să le dau un răspuns credibil…poate doar o alinare, un cuvânt, că cineva înţelege ce înseamnă să te sublimezi ca fiinţă, ca femeie, într-o entitate unică: Mama.
Dacă voi, cei care cititi întâmplător aceste rânduri, credeţi că puteţi defini „sacrificiul”, mai gândiţi-vă! V-aţi putea uita cu desăvârşire ca fiinte, necontând NIMIC în afara unui zâmbet, al unei strângeri de mână sau al unui pas timid făcut de copilul vostru? De fiecare dată când vorbesc cu Mamele acestor copii, simt că eu aş vrea să le intreb atâtea! Le-aş asculta ore în şir povestind şi le-aş privi în continuu îmbrăţisându-şi sufletele dragi. Zic suflete, pentru că mă gândesc la George, pe care boala lui nu îl lasă, la 4 ani, să îşi îmbrăţişeze mama; sau măcar să o cheme când are nevoie de ea. Dar nici nu-i nevoie, căci Ea este tot timpul acolo. El este suflet mai presus de orice…La aproape trei ani, a învăţat să îi zâmbească mamei.
Mă gândesc la Ileana Ispas şi la Ionela Agavriloaie, pentru care anul trebuie să aibă 365 de 8 martie şi tot nu ar fi de ajuns. La mama lui Alexandru Nuţă, care îmi zâmbeşte în fiecare dimineaţă când intru în salon, chiar dacă copilul ei face crize în fiecare zi. Ea zâmbeşte pentru ca el să o vadă zâmbind şi nu plângând, în timp ce îl mângâie. Pentru ca el să poată merge mai departe.
Pentru toate acestea şi pentru fiecare lecţie pe care ele mi-o oferă, le mulţumesc! Într-o lume mascată şi superficială, ele îmi oferă senzaţia că ţin în palmă o inimă bătând, că simt emoţia lor devenind emoţia mea. Poţi oare recompensa asta vreodată?
0 Comments