Sunt Ada, fericita mămică a unui băiețel de 4 ani și jumătate. Ca pentru orice mamă, copilul meu este viața mea și toată bogăția mea. Îl iubesc cu fiecare părticică a corpului meu și pentru el pot face imposibilul.
Băiețelul meu este special, cum îmi place mie să spun, adică suferă de o boală cumplită: epilepsia.
Când s-au declanșat pentru prima oară convulsiile lui am simțit realmente că a căzut cerul pe mine. Îmi era imposibil să accept și nu știam cum să lupt cu această boală. După un periplu pe la mai mulți medici, care mai de care mai renumiți dar care nu aveau soluții pentru copilașul meu, m-am trezit într-o seară, după o altă convulsie, bântuind cu el pe străzi, disperată, gândindu-mă unde și la ce doctori să îl mai duc.
Nu știu cum am ajuns la porțile spitalului Victor Gomoiu din București, un spital de care nu auzisem în viața mea, dar către care doar Dumnezeu mi-a îndrumat pașii. Acolo am cunoscut-o pe dna doctor Raluca Teleanu, neurolog.
Prima impresie nu a fost tocmai încurajatoare deoarece mi s-a parut o femeie pe cât de tânără și frumoasă, pe atât de dură. Cu toate acestea, am crezut în dânsa din prima clipă. Și nu m-am înșelat! Alături de „doctorița mea” am început o luptă teribilă, contra cronometru, pentru a-mi salva copilașul. Am trecut prin momente tensionate, de cumpănă grea, momente pe care nu știu cum le-am depășit și pe care nu vă doresc să le experimentați.
Ajunsesem la limita puterilor și mă lăsaseră nervii. În momentul în care dânsa m-a simțit că încep să cedez, mi-a oferit LECȚIA VIEȚII MELE… Nu, nu m-a compătimit și nici nu a plâns alături de mine. Acum îmi este clar că asta nu ar fi ajutat la nimic.
Nu am să uit niciodată ziua aceea în care dumneaei m-a găsit plângând în hohote în salonul în care eram internați. S-a uita la mine și mi-a spus răspicat: „Degeaba mă chinui eu să vă salvez copilul dacă dumneavoastră, mama lui, cedați și nu sunteti în stare să luptati. Știu, dacă vă apucați să vă comparați copilul cu alți copii sănătoși ,sunteți cea mai nenorocită mamă. Dar dacă veniți cu mine pe secție și vedeți copilași cu tumori sau paralizați care nu mai au nici o șansă și ale căror mame, atunci când mă văd, așteaptă de la mine o minune, .minune ce nu va veni niciodată, veți realiza cât de fericită și norocoasă sunteți. Acele mame ar da orice să fie în locul dumneavoastră”.
A fost exact dușul rece de care aveam nevoie. Au trecut de atunci trei ani. În toți acești ani am luptat, cot la cot doamna doctor, și rezultatul este minunat. Copilul meu este un copil normal. Merge la grădiniță, are prieteni, merge în parc.. Mai face crize, dar mai rar. Schimbăm scheme de tratament după scheme de tratament, respectăm un anume regim alimentar, luăm medicamente…Dar dincolo de toate acestea ne trăim viața frumos și normal.
Am învățat că în lupta cu boala, oricare ar fi ea, părintele sau aparținătorii bolnavului sunt elementul cheie fără de care medicul nu poate izbândi. Am învățat normalitatea de dincolo de suferința medicală, am învățat să mă bucur de ce am dincolo de ceea ce nu am.
LECȚIA asta o datorez zânei mele de la Spitalul Victor Gomoiu. Și pentru că mi-am însușit lecția atât de bine, mi-am dorit să ajut și pe alți părinți să depășească boala copiilor lor. Așa am devenit voluntar Salvează Vieți. Împreună cu mine, pe nesimțite, am adus-o în echipă și pe doamna doctor care a preluat toate cazurile trimise de Salvează Vieți.
Pare ireal să poți trimite un email unui medic, asta în anul de grație 2011 când închidem spitale, blocăm posturi, tăiem din salarii și acuzăm mereu personalul medical de corupție. Pare și mai puțin credibil ca medicul acela să-ți răspundă, să preia documente medicale, să programeze analize, să propună soluții, să meargă mână în mână cu voluntarii asociației (care nu sunt medici), și toate acestea pentru binele și interesul pacientului.
Doamna doctor răspunde la orice apel al asociației, nu trebuie să fie neapărat din partea mea, și preia orice caz ce intră în sfera domeniului său de expertiză. Doamna doctor continuă să fie și medicul curant al puiului meu și reperul meu în viață.
Mi se pare firesc, în prag de Crăciun, la final de an, să spun în gura mare „Doamna doctor, vă iubesc și vă admir!”
Sursa: blog.salveazavieti.ro, 14 Decembrie 2011
http://blog.salveazavieti.ro/?p=601
By Adela Chirică
0 Comments